Breaking News

Tag Archives: dragobete

Din creaţiile moderatorilor: Eliza Tbx

Deşi are numai 16 ani, ca un mesager al iubirii, Eliza porneşte cu încredere pe un nou drum al poeziei şi nu numai.

Plină de viaţă, mereu încântătoare prin ceea ce face, s-a hotărât să dea viaţă gândurilor sale aşternute pe coala virtuală.

Încă de la primele versuri, scrise timid, Eliza ne conduce spre inima ei  adolescentină, o inimă ca “o icoană a iubirii”.  Muzicalitatea în vers clasic, dă savoare gândurilor izvorâte din sufletul ei, ca mai apoi să fie aşternute în vers sau proză. Eliza are un viitor promiţător în lumea cuvintelor, o adolescentă care nu teme de a lăsa libertatea Cuvântului să schimbe lumea din jurul ei. Crede în iubire şi împărtăşeşte acest sentiment nobil tuturor celor care nu au uitat primii fiori ai dragostei.

 Eliza trăieşte la maxim, se bucură de orice detaliu al vieţii şi reuşeşte să ne transmită emoţii prin emisiunile sale radiofonice, prin candoarea versurilor, dar şi prin eseurile scrise cu mult talent. 

Pentru a citit gândurile Elizei,  îmbelşugate cu puternice emoţii, este nevoie de un spirit şi suflet curat, deoarece se dăruieşte nouă, cititorilor, prin puritate spirituală şi dragoste de Cuvânt.  Aşa am perceput-o eu, pe această domnişoară care mânuie cu uşurinţă slova românească, iar timpul ne va dovedi că nu m-am înşelat. Personal o încurajez pe Eliza să scrie, să dăruiască şi să ne împărtăşească din cufărul cuvintelor,  inspirate de Cel de Sus, inimii sale.

(L.G.Janik)

Un monolog interios

De-a neamului durere
Timpul a răpit din mine doruri,
regretul nebunatic mai răsună,
ne-ați cioplit în suflet multe goluri,
din lumea voastră plină de minciună.

Fântâni secate, sufletele-n voi,
mereu călcați și legile-n picioare,
să vă spălați iar gâtul de noroi,
mai scoateți înc-o lege în vigoare…

Cât de trist ne murmură izvorul,
v-ați aliat cu cei ce ne destramă,
privind la cer, plânge-n noi iar dorul,
dupăȚepes să vă bageîn seamă.

Ne-ați pus pecete-n suflet și pe chip,
ne-ați șters vise și vorbele din gură,
ați risipit clepsidre de nisip,
să ne-ngropați doar într-o arătură.

Uitați c-aveți și voi un trup de lut,
lumea voastră-i neputința de-a iubi,
pe noi și-o țară întreagă ne-ați vândut,
de minciuni și de trădare veți pieri.

Veți muri, dar nu întinși pe cruce,
cu un suflet putred, gol, neputincios,
faptele vă poartă la răscruce,
chiar cu zâmbetul pe buze mai duios.

Privirea voastră, piatră de mormânt,
se pierde-n bolta cerului ca vântul,
iar clipele se scurg toate-n pământ,
precum și voi, că v-ați pierdut cuvântul…

Popor de glorie cu-n tricolor,
stăm cu inima-mpăcată și-i privim,
de-a neamului durere am să mor,
de rușine că-s din voi și suferim…

 

Să mă prefac

Să mă prefac în frunză, să cad asupra ta,
Să-ți fiu pururea umbră, ca să te pot urma.
Sunt doar un susur tandru al apelor din munți
Și te iubesc curat, cu dor și fluturi mulți.

Alege tu cuvinte ce să le folosesc,
Căci nici eu nu mai știu, nimic nu e firesc.
Șoptește tu ce floare pot fi, cât mai trăiesc,
Iubesc precum o fiară sau nu știu cum iubesc.

Să fii tu cel ce smulge din rădăcină floarea,
Tot tu să fii cel care se joacă de-a iubirea.
Să mă prefac că nu sunt, mereu să te seduc
Dorind ca tu să-mi dai același prim sărut.

Să mă prefac în rază, să caut în deșert,
Să te pictez în fiecare gând și vers;
Să nu mă doară setea, să plâng de bucurie,
Iubirea noastră pură, miros de iasomie.

Îți scriu ultima dată, iubit necunoscut!
Eu sunt ca Marea Moartă, sărată la-nceput.
Privește-aceste rânduri de parc-ar fi lumina.
Iubitul meu cel mut, să nu te doară vina !

 

Metaforă

Cred că ultima raită o dăm cu toții într-un loc cum e acesta. Norii grei, albi, atârnă deasupra ta ca niște podoabe de argint transmise din generație în generație. Totuși sunt pașnici sau așa par. Nu-i auzi că despică lumea, că zbiară, dar știi că sunt acolo, deasupra ta. Numai privindu-i cum se învolburează, ai impresia că or să cadă peste tine și o să te îneci în ei ca-ntr-un morman de păcate capitale.
Copacii sunt și ei acolo, străjeri ai timpului, negri și înalți. Ar trebui să te sperie măreția lor, dar ți-a mai rămas ceva curaj. Știi că n-o să-ți facă nimic și știi că o să te poți agăța de ei dacă va fi să cazi. Înaintezi cu curaj prin stratul subțire de zăpadă. Oare unde ți-ai lăsat ghetele?
Zăpada sclipește în razele ultimului asfințit și-ți ia ochii. Te simți de parcă ai călca pe cristale. Pe vârfuri, înaintezi.
Vântul șuieră pe lângă tine, parcă vrea să-ți șoptească ce trebuia să îți amintești. Să fie replica finală din Hamlet? Să fie telefonul ăla care trebuia dat cu mult timp în urmă? Nu mai știi.
Ce-ți trebuia, de fapt? Parcă ți-e bine. Picioarele goale nu mai îngheață și nu îți mai auzi respirația. Nici inima nu mai bate așa … a plecat și vântul.
Acum ninge și liniștea se așterne firesc, ca zăpada de la picioarele tale. Nu mai simți nimic. Nu te mai doare nimic. Cumva, nu-ți poți aminti când te-a durut ceva ultima dată.
O lumină surdă acaparează tot. Da, ai lăsat urme pe puntea timpului, dar acum gata. Strălucirea albă te acoperă pe nesimțite, până nu mai vezi ce vedeai și nu mai știi ce știai.
Nu mai are rost. Nu mai ești așa tânăr, nu trebuie să te lupți cu uitatea.
Vei fi bine.
Asta a fost ultima dată.

 

 

 

Dragobete – Zeul iubirii, de Olga Morar

 

Motto : “Iubirea nu e târg: te iubesc pentru că mă iubeşti. Iubirea e certitudine: te iubesc pentru că te iubesc.”(Liviu Rebreanu)

 

 

Citeam azi un articol pe blogul Cristianei şi nu puteam să nu reţin ceva care mi-a plăcut într-un mare fel şi pe care vreau să-l redau în copy paste pentru că merită şi pentru că subscriu la cele scrise de ea:

“Iubirea este un termen inventat (de templieri, ca termen de discuţie) şi părerea mea este că cei care au adevărata iubire nu mai vorbesc despre ea, ci ea irumpe din tot ceea ce fac: ajutor pentru semeni, pentru cer şi pământ deopotrivă, calitate, moralitate, demnitate, altruism, tot ceea ce poate fi mai bun şi mai frumos ca manifestare omenească. A vorbi despre iubire e ca şi cum ai suna din talgere… A îndemna pe oameni la iubire este ca şi cum ai suna din goarnă în piaţa mare a satului… A face ceva din iubire, fără să impui, fără să atragi atenţia – ci doar să oferi cu modestie, cu însorire spirituală… este oferire de iubire şi nu mai are nevoie de nici un sunet…”

În această zi se spune că fetele adunau zăpada şi o topeau folosind-o la descântece de iubire şi ritualuri de înfrumuseţare, o numeau”zăpada zânelor “şi o considerau magică, îşi clăteau chipul spre a fi atrăgătoare ca şi zânele.
Tot în această zi şi barbaţii trebuie să se afle în relatii cordiale cu sexul feminin, neavând voie să necajeasca femeile, altminteri anul va fi neprielnic, cu alte cuvinte veselie în această zi spre a avea parte de iubire tot anul!
Nu se ţese, nu se coase şi nu se fac treburi gospodăreşti în această zi, doar curăţenia este permisă pentru că ea este aducătoare de spor şi prospeţime, şi încă ceva: nu ai voie să plângi în aceasta zi, lacrimile sunt aducătoare de necazuri. In unele zone fetele îşi pun la fel ca şi la Boboteaza busuioc sub pernă spre a-şi visa ursitul , crezând ca Dragobetele le aduce dragostea adevarată.
Aaşdar, mulţi ani frumoşi şi luminoşi iubirii!! Alegeţi să iubiţi şi iubiţi ce aţi ales!

Autor: Olga – Morar,
Satu – Mare

 

 

“Suntem doi si singuri si-n loc de inima ne bate luna.” (Nichita Stanescu)

 

 

Astazi 24 februarie sarbatorim Dragobetele

Obiceiuri, tradiţii şi superstiţii de Dragobete

Pe 24 februarie se celebrează Dragobetele, sărbătoarea iubirii la români. Ziua lui Dragobete, zeul tinereţii, al veseliei şi al iubirii are origini străvechi. Dragobete este un personaj preluat de la vechii daci şi transformat ulterior într-un protector al tinerilor şi patron al iubirii. Urmând firul anumitor legende populare, se pare că Dragobete (numit şi “Cap de primăvară”, “Năvalnicul” sau “Logodnicul Păsărilor”) nu era nimeni altul decât fiul babei Dochia, un flăcău extrem de chipeş şi iubăreţ, care seducea femeile ce îi ieşeau în cale. Dragobete a rămas însă până în ziua de astăzi ca simbolul suprem al dragostei autohtone.

În vremuri de demult exista obiceiul ca fetele tinere necăsătorite să strângă zăpada rămasă pe alocuri, zăpada cunoscută drept “zăpada zânelor”. Apa rezultată prin topire era considerată ca având proprietăţi magice în iubire şi în descântecele de iubire, dar şi în ritualurile de înfrumuseţare. Se credea că această zăpadă s-a născut din surâsul zânelor. Fetele îşi clăteau chipul cu această apă pentru a deveni la fel de frumoase şi atrăgătoare ca şi zânele.
În această zi, fetele trebuie să se întâlnească cu persoane de sex masculin. Altfel nu vor avea deloc parte de iubire de-a lungul întregului an… Totodată, în sate se credea că fetele care ating un bărbat dintr-un sat învecinat vor fi drăgăstoase tot timpul anului.
Dragobetele are rădăcini foarte vechi. Dragobetele, numit și Năvălnicul sau Logodnicul Păsărilor, fecior chipeș și puternic, aduce iubirea în casă și în suflet.
Oamenii de la țară își mai aduc aminte de obiceiul de demult al fetelor și băieților care, în ziua lui Dragobete, se primeneau în haine curate, de sărbătoare și porneau cu voie bună spre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, tămăioasă, pe care le așezau la icoane și le foloseau la diverse farmece de dragoste.
Înspre ora prânzului, fetele porneau în goană spre sat, fuga fiecăreia atrăgând după sine câte pe băiatul care le îndrăgea. După ce își prindea aleasa, băiatul îi fura o sărutare în văzul lumii, sărut care simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici și celebra zicală: „Dragobetele sărută fetele!”
Flăcăii, strânși în cete și fetele obișnuiau ca, în ziua de Dragobete, să își cresteze brațul, în formă de cruce, după care își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați, respectiv surori de cruce. Fiecare tânăr avea grijă ca ziua de Dragobete să nu îl prindă fără pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului, până la următorea zi de Dragobete.

Vezi un dans de dragobete aici:

Powered by keepvid themefull earn money