Tag Archives: poezie

O fotografie rară a lui Mihai Eminescu – 129 de la moartea poetului

✝15 iunie 1889 este ziua în care Mihai Eminescu devine Luceafăr! ✝
✝ ”El e cel care a spus că teiul e sfânt. El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deșert. (…) El e cel care oricâte desnădejdi ne-ar încerca ne dă temeiuri ca totuși să nu desnădăjduim” (Geo Bogza).
✝ El este Mihai Eminescu, poetul național al românilor, ”Luceafărul poeziei românești”.

 

Astăzi, 15 iunie, este ziua în carea decedat Luceafărul României şi cea în care s-a născut (15 ianuarie) poetul Mihai Eminescu. O fotografie mai puțin cunoscută a poetului național a fost făcută în Germania, la Dresda, in studioul ”Wilhelm Hoffmann”. Nu este demonstrat, de specialiști, originalitatea portretului, însă merită menționată o descriere a lui Caragiale:

 

Aceasta este o fotografie rară a lui Mihai Eminescu

 

 

”Eram aşa de fericit că îl văd. Mi se părea un om tânăr, frumos şi blând, cu părul lui negru, ondulat, de sub care se dezvelea o frunte mare, palid la faţă, cu ochii duşi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi-n toate ale lui o expresie de-o nespusă bunătate şi melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca şi cum veneau de departe dintr-o lume necunoscută nouă“. (Vlahuță, ”Amintiri despre Eminescu”)

“ Era o frumusete ! O figura clasica incadrata de niste plete mari negre: o frunte inalta si senina, niste ochi mari ─ la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru; un zambet bland si adanc melancolic. Avea aerul unui sfant tanar coborat dintr-o veche icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare[…]

Asa l-am cunoscut atunci, asa a ramas pana in cele din urma momente bune: vesel si trist; comunicativ si ursuz; bland si aspru; multumindu-se cu nimic si nemultumit intotdeauna de toate; aici de o abstinenta de pustnic, aci apoi lacom de placerile vietii; fugind de oameni si cautandu-i; nepasator ca un batran stoic si iritabil ca o fata nervoasa. Ciudata amestecatura! ─ fericita pentru artist, nenorocita pentru om ! “

text: Ioan POPESCU (Sursa: Ludmila Tălmăzan-Soroca)

 

 

 

 

Din creaţiile moderatorilor: Eliza Tbx

Deşi are numai 16 ani, ca un mesager al iubirii, Eliza porneşte cu încredere pe un nou drum al poeziei şi nu numai.

Plină de viaţă, mereu încântătoare prin ceea ce face, s-a hotărât să dea viaţă gândurilor sale aşternute pe coala virtuală.

Încă de la primele versuri, scrise timid, Eliza ne conduce spre inima ei  adolescentină, o inimă ca “o icoană a iubirii”.  Muzicalitatea în vers clasic, dă savoare gândurilor izvorâte din sufletul ei, ca mai apoi să fie aşternute în vers sau proză. Eliza are un viitor promiţător în lumea cuvintelor, o adolescentă care nu teme de a lăsa libertatea Cuvântului să schimbe lumea din jurul ei. Crede în iubire şi împărtăşeşte acest sentiment nobil tuturor celor care nu au uitat primii fiori ai dragostei.

 Eliza trăieşte la maxim, se bucură de orice detaliu al vieţii şi reuşeşte să ne transmită emoţii prin emisiunile sale radiofonice, prin candoarea versurilor, dar şi prin eseurile scrise cu mult talent. 

Pentru a citit gândurile Elizei,  îmbelşugate cu puternice emoţii, este nevoie de un spirit şi suflet curat, deoarece se dăruieşte nouă, cititorilor, prin puritate spirituală şi dragoste de Cuvânt.  Aşa am perceput-o eu, pe această domnişoară care mânuie cu uşurinţă slova românească, iar timpul ne va dovedi că nu m-am înşelat. Personal o încurajez pe Eliza să scrie, să dăruiască şi să ne împărtăşească din cufărul cuvintelor,  inspirate de Cel de Sus, inimii sale.

(L.G.Janik)

Un monolog interios

De-a neamului durere
Timpul a răpit din mine doruri,
regretul nebunatic mai răsună,
ne-ați cioplit în suflet multe goluri,
din lumea voastră plină de minciună.

Fântâni secate, sufletele-n voi,
mereu călcați și legile-n picioare,
să vă spălați iar gâtul de noroi,
mai scoateți înc-o lege în vigoare…

Cât de trist ne murmură izvorul,
v-ați aliat cu cei ce ne destramă,
privind la cer, plânge-n noi iar dorul,
dupăȚepes să vă bageîn seamă.

Ne-ați pus pecete-n suflet și pe chip,
ne-ați șters vise și vorbele din gură,
ați risipit clepsidre de nisip,
să ne-ngropați doar într-o arătură.

Uitați c-aveți și voi un trup de lut,
lumea voastră-i neputința de-a iubi,
pe noi și-o țară întreagă ne-ați vândut,
de minciuni și de trădare veți pieri.

Veți muri, dar nu întinși pe cruce,
cu un suflet putred, gol, neputincios,
faptele vă poartă la răscruce,
chiar cu zâmbetul pe buze mai duios.

Privirea voastră, piatră de mormânt,
se pierde-n bolta cerului ca vântul,
iar clipele se scurg toate-n pământ,
precum și voi, că v-ați pierdut cuvântul…

Popor de glorie cu-n tricolor,
stăm cu inima-mpăcată și-i privim,
de-a neamului durere am să mor,
de rușine că-s din voi și suferim…

 

Să mă prefac

Să mă prefac în frunză, să cad asupra ta,
Să-ți fiu pururea umbră, ca să te pot urma.
Sunt doar un susur tandru al apelor din munți
Și te iubesc curat, cu dor și fluturi mulți.

Alege tu cuvinte ce să le folosesc,
Căci nici eu nu mai știu, nimic nu e firesc.
Șoptește tu ce floare pot fi, cât mai trăiesc,
Iubesc precum o fiară sau nu știu cum iubesc.

Să fii tu cel ce smulge din rădăcină floarea,
Tot tu să fii cel care se joacă de-a iubirea.
Să mă prefac că nu sunt, mereu să te seduc
Dorind ca tu să-mi dai același prim sărut.

Să mă prefac în rază, să caut în deșert,
Să te pictez în fiecare gând și vers;
Să nu mă doară setea, să plâng de bucurie,
Iubirea noastră pură, miros de iasomie.

Îți scriu ultima dată, iubit necunoscut!
Eu sunt ca Marea Moartă, sărată la-nceput.
Privește-aceste rânduri de parc-ar fi lumina.
Iubitul meu cel mut, să nu te doară vina !

 

Metaforă

Cred că ultima raită o dăm cu toții într-un loc cum e acesta. Norii grei, albi, atârnă deasupra ta ca niște podoabe de argint transmise din generație în generație. Totuși sunt pașnici sau așa par. Nu-i auzi că despică lumea, că zbiară, dar știi că sunt acolo, deasupra ta. Numai privindu-i cum se învolburează, ai impresia că or să cadă peste tine și o să te îneci în ei ca-ntr-un morman de păcate capitale.
Copacii sunt și ei acolo, străjeri ai timpului, negri și înalți. Ar trebui să te sperie măreția lor, dar ți-a mai rămas ceva curaj. Știi că n-o să-ți facă nimic și știi că o să te poți agăța de ei dacă va fi să cazi. Înaintezi cu curaj prin stratul subțire de zăpadă. Oare unde ți-ai lăsat ghetele?
Zăpada sclipește în razele ultimului asfințit și-ți ia ochii. Te simți de parcă ai călca pe cristale. Pe vârfuri, înaintezi.
Vântul șuieră pe lângă tine, parcă vrea să-ți șoptească ce trebuia să îți amintești. Să fie replica finală din Hamlet? Să fie telefonul ăla care trebuia dat cu mult timp în urmă? Nu mai știi.
Ce-ți trebuia, de fapt? Parcă ți-e bine. Picioarele goale nu mai îngheață și nu îți mai auzi respirația. Nici inima nu mai bate așa … a plecat și vântul.
Acum ninge și liniștea se așterne firesc, ca zăpada de la picioarele tale. Nu mai simți nimic. Nu te mai doare nimic. Cumva, nu-ți poți aminti când te-a durut ceva ultima dată.
O lumină surdă acaparează tot. Da, ai lăsat urme pe puntea timpului, dar acum gata. Strălucirea albă te acoperă pe nesimțite, până nu mai vezi ce vedeai și nu mai știi ce știai.
Nu mai are rost. Nu mai ești așa tânăr, nu trebuie să te lupți cu uitatea.
Vei fi bine.
Asta a fost ultima dată.

 

 

 

Powered by keepvid themefull earn money