E mult prea mult și mult prea chinuitor totul.
Mă uit în mine și vad cristale sparte și cioburi de inima roșiatice
Bucăți de piele roză și urme de buze pictate în negru.
E mult prea mult în mine sa deschid calea către nimic.
Rănesc visele și le arunc în rau să curgă la vale, sa se piardă;
Aş fi făcut înconjurul lumii de mii de ori dacă oceanele n-ar fi avut
Sursa din ochii mei miopi, văzând cruciș in mijlocul sufletului, miop și el.
E mult prea mult dacă din mine creşte bradul din munte.
Îmi întind rădăcinile să se ducă departe, să chinuie roade
Să chinuie fluturi și cântece deopotriva. Și să te chinui și tu,
Glas ce taci. Nimic din ce sunt eu nu-ți e sfânt. Ai să te întorci parșiv
Și am să număr zilele până la finalul meu. Deşi eu voi trăi
Voi fi murit încet, din nou, din lacrimi și orgoliu rănit,
Căci acum aş fi rănit carnea mea că tu să rămâi intact
Și-aş fi rupt bucăți din mine ca tu să rămâi încă puțin.
Mă uit la cioburile de cristal și zâmbesc. Eu nu mai sunt aceeași
Dar tu ești la fel. Si ai să trăieşti la fel că totdeauna, rănit de rădăcinile mele
Căci te iubesc și-am să te iubesc până când uitarea va pune lacătul peste mine.
E mult prea mult, adevărat.

ATINGEREA UMANA SE PLĂTEŞTE

Nu ştiu cum s-ar putea traduce în limba română, dar există termenul acesta şi a devenit chiar şi  o meserie. Se percepe chiar şi un tarif, normal, doar se prestează nişte servicii. Într-o lume în care oamenii devin tot mai singuratici şi mai egoişti, ajung să angajeze oameni care să îi strângă în braţe. Cu alte cuvinte, chiar şi afecţiunea se cumpără. Oare nu e şi asta o iluzie? Totul devine superficial şi teoretic, totul are definiţie, totul are nişte reguli, oamenii care strâng în braţe şi care sunt plătiţi ca să stea să vorbească cu oameni, oameni care te bat pe umăr şi îţi spun ca totul va fi bine contra unui cost, oameni care plâng alături cu tine deşi nu simt nimic faţă de tine. Oameni singuri, oameni care au amiciţii doar pe internet, oameni care văd chipuri doar în faţa unui ecran şi atât, oameni care au relaţii sexuale cu ei înşişi închipuindu-şi că o fac cu alţi oameni. O şedinţa costa doar 80 de dolari şi dureaza o oră. De ce simt că afacerea asta lasă şi mai mult sufletul gol? Oare dacă îl vezi pe stradă pe cuddlerul tău profesionist şi il saluţi ţi-ar răspunde fără să îi plăteşti? Oare s-ar opri să îţi vorbească zâmbind pe gratis şi ţi-ar da o îmbrăţişare? Oare poţi considera un asemenea profesionist prieten? Şi cât de reală şi dezinteresată ar fi prietenia lui? Cât de sinceră?

Într-o lume în continuă mişcare, când timpul se comprimă continuu, când egoismul e la cote maxime şi tinde să devină din ce în ce mai mare, când omul nu caută decat strict modele vizuale la care să se raporteze, nu e de mirare că depresia e boala generală. Într-o lume în care termentul “iubire” apare în dicţionarul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii drept o boală mintală cu termen redus de manifestare nu e de mirare că maştile sunt impenetrabile şi cine nu se încadrează e un anormal. Omul ajunge să refuze să se mai îndragostească, să mai iubească, totul e conectat la fire şi monitoare.

Boala seculului? Frica de bine. Totul are o reţeta prestabilită cu ingredientele stricte, e aparent, totul e imaginativ. Şi cam atat.

Pentru a mia oară te cânt în surdină
înainte de somnul ce îmi odihneşte sufletul şi mintea.
Am obosit de-atâta patimă
ce stinge paşii arzând de nerăbdare
şi ochi obtuzi căutători de sfinte daruri pămănteşti.
Nu te mai ţin în braţe ca alte dăţi,
când lunile se împleteau minute-n şir în calea mea să îmi mângâie lipsa ta.
Am gura prea sărata de amarele uscate ale vieţii
să te mai simt lucind în mine,
ca un păgân făuritor de timp înconjurat de vremuri.
Eşti tu, dar eşti şi altul, privesc prin tine ca printr-un vitraliu,
îmi eşti străin de mâna mea căutătoare de linişti ce n-au să vină.
Te simt prezent, dar tu lipseşti în mine, opace sentimente ce au murit;
le-am îngropat la un “Adio!” spus în graba tristelor dorinţi neîmplinite,
iar tu eşti mort de mult, dar nu în gândurile mele.